Despre

Cărturari și eroi din Lupșa
Cărturari și eroi din Lupșa

Lupşa a dat totodată Transilvaniei numeroşi cărturari, cel mai de seamă dintre ei fiind pedagogul Petru Şpan (1860 – 1911). După strălucite studii la Blaj, Sibiu, Braşov, Viena şi Iena – aici luându-şi doctoratul în ştiinţele filozofice – Şpan a fost numit în anul 1888 profesor la Şcoala civilă de fete şi la Seminarul din Sibiu, unde s-a impus prin apreciatele sale scrieri din domeniul psihologiei şi pedagogiei: Idei pregătitoare în pedagogie (1902), Lecţii de didactică (1906), Lecţii de pedagogie (1908) ş.a. Între anii 1907 – 1911 a redactat revista „Vatra şcolară”. Totodată a scris 16 lucrări publicate în volum și peste o sută de lucrări publicate în volume colective. O altă personalitate marcantă a comunei a fost și preotul Dr. Coriolan Sabău (1897-1974), un veritabil patriarh al moților, descendent, prin mama sa,  din familia dr. Ioan Rațiu. Bunicul său, Constantin Sabău, a fost un fruntaș al satului și mulți ani primar și preot. O personalitate încă contemporană cu o pate din locuitorii actuali ai comunei a fost învățătorul Panfil Albu (1908-1990), întemeietorul Muzeului Etnografic din Lupșa.

Anual are loc festivitatea de evocare a vitejiei celor doi căpitani ai lui Avram Iancu, Ciobu din Hădărău şi Băbuţu de după Mărgaia, susţinuţi de Pătru lui Măghiran din Muşca, cu toţii din comuna Lupşa, eroi ai confruntării din iulie 1849 de la „Poduri”.

Lupșenii își arată în fiecare an mândria și satisfacția locală de a fi gazdele evenimentului pe calre l-au numit „Întâlnire cu istoria”  menit să aducă un prinos de recunoştinţă înaintaşilor, care prin faptele lor au propăşit libertatea şi demnitatea neamului românesc, în frunte cu cei doi căpitani ai Iancului: Ciobu din Hădărău, Băbuţiu de după Mărgaia, Pătru lui Măghiran din Mușca, susţinuţi cu mare ardoare de toţi cei care au luptat în bătălia intitulată în acea vreme „La Poduri”. Ei consideră că este o obligaţie morală şi un îndemn de a le cinsti memoria, de a le preţui şi perpetua faptele care, cu adevărat s-au dovedit demne de pomenire şi cinstire, aici pe culmile semeţe ale Muntelui Mare, locul martor furtunilor dezlănţuite de lupta dintre robie şi libertate, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Evenimentul se oficiază în locul cunoscut generic „La Morminte”, unde se găseşte ridicată o cruce de cinstire a eroilor.  

 

11.04.2017
Avram Iancu
Avram Iancu

Evenimentele din 1848 nu se pot înţelege în întreaga lor semnificaţie fără Avram Iancu care rămâne eroul Apusenilor şi nu va reuşi nimeni să-i ia locul în sufletul şi în mentalul oamenilor. Iancu avea mai multe gazde, însă nu rata niciodată târgurile mari de la Lupșa, când ajungea aici  trăgea în gazdă la Oprişa Mihăilă. Se aşeza la o masă cioplită din lemn de păr. Mihăilă povestea despre Avram Iancu cu lacrimi în ochi.

Uneori Iancu venea pe Muntele Mare unde erau mormintele oamenilor săi morţi în revoluţie. Stătea aici mai multe zile în genunchi, săruta ţărâna mormintelor, îşi cerea iertare şi vorbea cu morţii. Se întorcea în sat trist şi abătut, lua fluierul şi cânta cu jale de ţi se rupea inima.

Oamenii îi respectau durerea, nu-i puneau întrebări, îl omeneau cu ce aveau. Era un amestec de sentimente în comportarea lor: respect, milă şi duioşie pentru cel care avea o soartă aşa de nefericită şi care se irosise fizic şi mintal încercând să obţină un trai mai bun pentru moţii lui. Nu îndrăzneau să-i răscolească nefericirea, aveau o delicateţe deosebită în respectul pentru Iancu.

Când venea la Lupşa, la prietenul lui, se aşeza pe pietroiul de la poartă. Nu vorbea cu nimeni decât cu acesta. După câteva păhăruţe de vinars de cireaşă, Iancu îşi dezlega limba. Spunea: „Mai bine mi-ar odihnii oasele între ăi de pe Muntele Mare, că nu de moarte mi-a fost mie frică, ci de năcazul şi truda poporului acesta şi de nedreptatea ce i se face. Şi de aia mă doare sufletul, că suferinţa neamului ăstuia se trage de la oameni ca şi noi, şi-o mai trece o sută de ani şi-o mai cură sânge cât apa pă râu, atât va mai suferi poporul nostru până ce o ajunge la dreptatea cea adevărată”.   

Desfiinţarea iobăgiei a devenit astfel pentru toţi locuitorii văii Arieşului, ca şi pentru toţi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, o dorinţă şi totodată o necesitate dintre cele mai aprige; a făcut ca la 1848 arieşenii să ridice din nou coasele sub steagul lui Avram Iancu, aşa cum la 1784 o făcuseră sub comanda lui Horia. Singuri, moţii din Apuseni, conduşi de prefecţii locali avându-l în frunte pe ,,craiul munţilor”, s-au dovedit în măsură să întâmpine adversarul cu un ,,veritabil război naţional”. Deşi duceau un adevărat război ,,de exterminare” împotriva românilor, trupele maghiare invadatoare au suferit drastice înfrângeri.

Dupa 1848, lupșenii au fost foarte activi în lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, participând prin reprezentanții lor la  diverse evenimente. Avocatul Matei Nicola din Abrud, fost luptător pașoptist, a fost candidatul ales al lupșenilor în campania electorală din 1863 pentru Dieta Transilvaniei. 

Lupșenii s-au solidarizat cu memorandiștii prin manifestații și telegrame de susținere, precum cea a locuitorilor din Valea Lupșii și Hădărău. În Primul Război mondial, și-au dat viața 196 eroi din satele comunei Lupșa. În cinstea acestora s-a  ridicat o troiță în fața mănăstirii 

ctitorite de Ladislau Cândea, iar în 1935, sculptorul S. Răutuțiu, a cioplit în granit și marmură un alt monument, în centrul comunei.

Imediat după război, lupșenii  au ales un Consiliu național local în frunte cu Vasile Șpan în calitate de președinte, Alexandru Hațegan - ,,notar al consiliuluiˮ, Andrei Candrea, Vasile Crișan, George Giurgiul, Sebastian Ciapa, Diomid Bedelean, Panfiliu Giurgiu, Petru Sabău, Octavian Giurgiu, Ioan Șpan, Nicolae Ciapa, Vasile Coc și Dumitru Petruța - membri. Iar la Șasa-Vința consiliu național local în frunte cu Victor Bârsan - președinte, Mihăila Cioica - notar, Răbulea Niculae, Dumitru Dumitraș, Nicolae Cioica și George Giurgiu, membri. Acestea au fost subordonate direct Consiliului Național Român Central din Arad.

Vestea convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a umplut de bucurie inimile lupșenilor, care se pregătesc febril pentru a-și trimite reprezentanții ce urmau să le exprime totala adeziune la mărețul act ce urma să consfințească împlinirea visului de aur al românilor, al neamului nostru. Adunarea s-a ținut în curtea comună a școlii și bisericii. S-a ales comitetul de acțiune numit ,,comitetul bărbațilorˮ format din Vasile Șpan - președinte, Alexandru Hațegan, Andreiu Candrea, Sebastian Ciapa, Diomid Bedelean-învățător în satul Hădărău, Corcheș Vasile, Coriolan Sabău, Coc Vasile-Căiuțu, Coc Sabin, Goșa Octavian, Petru Sabău, Giurgiu Pamfil, Andreș Vasile, George Giurgiul, Vasile Crișan, Vasile Goia și Nicolau Ciapa. Tot atunci, lupșencele au hotărât, pe loc, să acționeze și ele constituindu-și un ,,comitet al femeilorˮ care a luat inițiativa să confecționeze un steag tricolor mare. Întruniți din nou în 27 noiembrie 1918, lupșenii au compus declarația de unire, pe care au semnat-o 212 persoane, în numele tuturor locuitorilor și au stabilit ultimele măsuri pentru plecare. În următoarea zi, dimineața, pornesc spre Alba Iulia să ducă declarația de unire, 52 de delegați în frunte cu membrii consiliului național local și steagul tricolor confecționat de comitetul femeilor lupșence.

 

 

11.04.2017
Lupșenii în istorie
Lupșenii în istorie

Lupşenii au avut o contribuţie masivă atât la răscoala din 1784, cât şi la revoluţia din 1848 şi la susţinerea acţiunii de solidaritate cu mişcarea memorandistă din 1894. La 23 aprilie 1894, în preajma deschiderii procesului de la Cluj, „poporul român” din Valea Lupşei trimitea inculpaţilor o entuziastă telegramă din care cităm: „Ne grăbim a striga în faţa lumii întregi că una suntem cu voi în simţăminte, în gînduri şi în aspiraţiuni. Procesul ce vi s-a făcut vouă, nouă ni s-a făcut ... Inimile noastre cu voi sînt şi vor rămîne pînă la ultima suflare”.

În răscoala de la 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, lupșenii au fost chemați la luptă de însuși Cloșca, în 8 noiembrie, care le-a vorbit de pe o movilă în Lunca Arieșului și care, împreună cu o ceată de lupșeni, a făcut o incursiune în Baia de Arieș. În aceeași zi ajunge și Horea în  Mușca unde, a doua zi, se alege un căpitan în persoana lui Toma Petruța și căprarii Demia  Ignat, Macavei Petruța și Gavrilă Vasii a lui Gheorghe. Meșterii fierari din Lupșa au făcut arme, în special lănci, pentru răsculați. În Lupșa și Baia de Arieș s-a format a doua tabără de țărani sub conducerea lui Cloșca. În 29 noiembrie, maiorul Dolcinengo este învins între Lupșa și Bistra. Tot în 29 noiembrie, la Valea Vinții, a fost ucis locotenentul Mesterhazi și alți 6 soldați. În 30 ianuarie 1785, a fost prins Crișan în hotarul Lupșei. Din Lupșa au fost prinși 15 fruntași ai răscoalei. Printre condamnații în procesul participanților la răscoală s-au aflat Ion și Ștefan Ispas din Lupșa. Lui Ștefan Ispas i-a fost tăiată mai întâi mâna dreaptă și apoi capul, care a fost pus în țeapă, iar trupul pe roată.

Lupșenii au participat la revoluția de la 1848 - 1849 printr-o  intensă activitate de pregătire a revoluţiei, sub conducerea lui Avram Iancu, aducându-și aportul de jertfe. Maria Horga din satul Muşca povestea: "Când or vinit honvezii în satele noastre de la munte, or pustiit totul în calea lor. Oamenii fugeau pe unde puteau şi îşi ascundeau ce aveau în pădure şi prin te miri ce mnezuini. … în Muşca or pustiit tot ce le-o stat în cale, ca tătarii, or luat femei, copii, bătrâni şi i-or dus şi i-or omorât. Îl cutau peste tot pe Iancu".

Astfel, Ioan Bota din Mușca a căzut în 2 septembrie 1848 la Turda, Dimitrie Sârbu și Ioan Alb  au căzut în luptele de la Lita Ungurească, Mihăilă Petruț din Mușca a căzut la Drumbeu, Nicolae Sabău, Ilie Goșa Curtu și Gavrilă Petruț s-au jerfit luptând la Meseșu-Huiedin, iar Oprea Toader și Ionuț Luca, ambii din Mușca, au murit în zona Roșiei Montane. Pe lângă cei căzuți, au rămas mulți răniți și mutilați pe viață producându-se totodată și  multe pierderi materiale.

În timpul luptelor de la 1849, Localitatea Lupşa, era considerată de maghiari un punct la care trebuie ajuns şi ocupat cu orice preţ, căci de aici se deschideau posibilităţi de atac direct asupra Abrudului şi Cîmpeniului, iar Iancu îşi asigura de aici un mare număr de luptători. Cert  este faptul că între lăncerii lui Iancu se aflau lupşenii şi muşcanii, că îi găsim în lupte şi înainte şi după această perioadă.

De-a lungul secolelor, datorită aşezării comunei şi bogăţiilor ei, au avut loc o serie de conflicte, controverse şi dispute cu vecinii apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Comuna a reuşit în cele din urmă să se dezvolte economic şi social, ajungând după 1700 între cele mai mari aşezări din sectorul răsăritean al Munţilor Apuseni. Ea păstrează în tradiţie evocându-le vitejia, numele câtorva conducători de cete, ,,glotaşi”, sub comănduirea lui Avram Iancu: Ciobu din satul Hădărău şi Băbuţiu din satul Mărgaia susţinuţi de Pătru lui Măghiran din Muşca şi Ioan din Valea Lupşii care au purtat o confruntare crâncenă cu honvezii maghiari.

Revoluția le-a adus și lupșenilor moarte, frică și foamete, viețile oamenilor fiind răvășite. Trăiau greu în acele timpuri, şi tot greu îşi vor duce traiul şi peste un secol. Deşi luptele din anii revoluţiei au fost grele, pline de jertfe, liniştea, mai ales în munţi, nu s-a instalat pe deplin moţii între care şi lupşenii, plătind greu tribut de sânge. Locuitorii au dovedit însă o atitudine din ce în ce mai combativă, păşunile şi pădurile reprezentau o importanţă vitală pentru ei. Oamenii au fost organizaţi într-o prefectură ,,Auraria Gemina” în frunte cu Avram Iancu, alături de care erau alţi vrednici prefecţi. Aici în munţi s-a creat un lucru de o însemnătate deoebită: organizarea unei administraţii populare, cea dintâi în această formă de istorie a Transilvaniei. 

11.04.2017
Etimologia numelui localităţii Lupşa
Etimologia numelui localităţii Lupşa

Etimologia numelui localităţii Lupşa a fost just stabilită. Timp îndelungat, familia Lupşa a jucat un rol important în viaţa acestei aşezări, iar, în unele perioade, a avut chiar drept de proprietate asupra ei. Numele Lupeşti, atestat de documente, ne arată că exista o mină care a fost cândva proprietatea unuia sau a unei familii Lupu.

La început, localitatea căreia astăzi îi spunem Lupşa, era o aşezare de ţărani liberi, care se numea simplu Sat, ca şi alte aşezări din acest perimetru geografic ale căror nume erau formate din simple apelative topice şi nu după numele vreunui proprietar. Dacă la 1366, satul şi moşia Lupşa (în documente Villa Lwpsa) se atribuie familiei Lupşa ca „o nouă danie", înseamnă că ele au existat independent una de alta multă vreme, iar, la această dată, familia Lupşa recâştigă doar unele drepturi mai vechi asupra moşiei şi a satului. După ce satul a trecut definitiv în posesia familiei Lupşa, el a devenit Satul Lupşii, aşa cum i se spune astăzi de către oamenii mai în vârstă din satele vecine. Aceştia spun: „mă duc în Satul Lupşii'" sau „mă duc la Sat" şi nu „mă duc la Lupşa". Cu timpul, din numele analitic Satul Lupşii, prin omiterea determinantului „satul", s-a ajuns la numele sintetic Lupşa.

11.04.2017
Istoric
Istoric

Istoric.

Descoperirile întâmplătoare confirmă prezenţa locuitorilor pe raza localității încă din timpul comunei primitive. În perioada ocupaţiei romane în Dacia, din prundişurile Arieşului s-a extras aur. Documentele menţionează existenţa unui cnezat românesc la Lupşa, în timpul orânduirii feudale – cnezatul lui Nicolae Cândea.

Localitate cunoscută din secolul al XIV-lea, Lupşa s-ar spune că provine din două aşezări: Lupşa de Sus sau Lupşa Mare şi Lupşa de Jos sau Lupşa Mică. Ea a fost sediul cnezatului românesc numit cnezii Cândea de Lupşa care aveau atribuţii administrative, în sensul că în anumite zile ţineau scaun de judecată unde dezbăteau şi aplanau conflictele ce se iveau între ţărani şi păstori. În dezbateri se conduceau după obiceiul pământului care în documentele vremii era numit „jus valachicum” şi „ritus valachiae” sau „consuetude valachorum”. Tot ei făceau şi încasarea impozitelor, având însă şi îndatoriri militare, recrutându-i pe „voinici” şi conducându-i în război împotriva duşmanilor ţării.

Dintre satele componente, satul Hădărău se pare că este cel mai vechi, aflându-se aşezat pe drumul ce ducea de la Roşia Montană la Baia de Arieş, unde erau minele de aur.

Din datele care privesc istoricul localităţii, un alt act din noiembrie 1505, arată ca la 24 aprilie 1366, Nicolae fiul lui Cândea, pentru serviciile făcute regelui Ludovic I, este recompensat şi ridicat (împreună cu fraţii lui) la rangul de nobil al regatului, iar „moşia Lupşa, dimpreună cu satul, le este dăruită ca moşie veşnică nobilitară <<cu titlul de nouă danie (titluo sue nove donacionis)>>”. Un alt document ne spune că „Naghlwpsa” şi „Kislwpsa” erau în anul 1508 în posesia familiilor Lupşa şi Kende (adică Cândea).

Cnezatul s-a transformat în domeniul feudal sub Ludovic I (1366). Dreptul de proprietate asupra moşiei Cândea, a familiei acesteia, şi a urmaşilor, a trecut asupra altor familii de grofi până în anul 1866, când lupşenii cumpără aceste moşii de la familia unui nobil.

Se spune că reşedinţa familiei Cândea a fost pe „Dâmbul Iobagului”, astăzi numit „Dâmbul Baştii”, în centrul comunei la 300 m de biserica – monument. De altfel Dariu Pop nota: „La Lupşa se vorbeşte insistent despre aşa numita cetate a lui Cândea”, atestată şi de bătrânii locului, care îşi mai aduc aminte de poarta cetăţii, precum şi de subteranele ei.

11.04.2017
Comuna Lupșa
Comuna Lupșa

Situată în depresiunea omonimă Ţara Moţilor, comuna este aşezată pe versanţii a două unităţi montane, Muntele Mare la nord şi Munţii Metaliferi la sud. Se desfăşoară pe o altitudine cuprinsă între 550 m, zona de luncă a Arieşului, şi 1800 m în Muntele Mare, respectiv 1350 m în Geamăna. Se întinde spre nord până la Şesul Lupşanului (1635 m), aproape de Muntele Mare (1824 m), care este la o distanţă de cca 12 km.

Faţă de oraşele din apropiere, Lupşa se află situată la o distanţă de 9 km de Baia de Arieş şi 15 km de oraşul Cîmpeni. Pe o distanţă de 9 km este stăbătută de râul Arieş şi DN 75 Turda – Câmpeni.

Limitele comunei circumscriu o unitate administrativ – teritorială bine definită. În partea de V- NV, Lupşa se învecinează cu comuna Bistra, în N este limitată de judeţul Cluj, în NE se limitează cu Poşaga, în E cu oraşul Baia de Arieş, în SE cu comuna Mogoş, în S cu comuna Bucium, în SV cu comuna Roşia Montană. 

Actuala formă administrativă a comunei a luat fiinţă în anul 1950,  când la comuna Lupşa au fost adăugate cele două localităţi, foste comune, Geamăna şi Muşca (până în anul 1950 fiind comune cu administraţie proprie).

Din punct de vedere administrativ, comuna include în administraţie reşedinţa de comuna şi cele  22 de sate componente, astfel:

-  reşedinţa de comună – Lupşa;

- sate componente – Bârdeşti, Bârzani, Curmătura, După Deal, Geamăna, Hădărău, Holobani, Lazuri,  Lunca, Mănăstire, Mărgaia, Muşca, Piţiga, Pârâul Cărbunări, Poşogani, Şasa, Trifeşti, Valea Holhorii, Valea Lupşii, Valea Şesii, Văi, Vinţa.

 

Istoric.

Descoperirile întâmplătoare confirmă prezenţa locuitorilor pe raza localității încă din timpul comunei primitive. În perioada ocupaţiei romane în Dacia, din prundişurile Arieşului s-a extras aur. Documentele menţionează existenţa unui cnezat românesc la Lupşa, în timpul orânduirii feudale – cnezatul lui Nicolae Cândea.

Localitate cunoscută din secolul al XIV-lea, Lupşa s-ar spune că provine din două aşezări: Lupşa de Sus sau Lupşa Mare şi Lupşa de Jos sau Lupşa Mică. Ea a fost sediul cnezatului românesc numit cnezii Cândea de Lupşa care aveau atribuţii administrative, în sensul că în anumite zile ţineau scaun de judecată unde dezbăteau şi aplanau conflictele ce se iveau între ţărani şi păstori. În dezbateri se conduceau după obiceiul pământului care în documentele vremii era numit „jus valachicum” şi „ritus valachiae” sau „consuetude valachorum”. Tot ei făceau şi încasarea impozitelor, având însă şi îndatoriri militare, recrutându-i pe „voinici” şi conducându-i în război împotriva duşmanilor ţării.

Dintre satele componente, satul Hădărău se pare că este cel mai vechi, aflându-se aşezat pe drumul ce ducea de la Roşia Montană la Baia de Arieş, unde erau minele de aur.

Din datele care privesc istoricul localităţii, un alt act din noiembrie 1505, arată ca la 24 aprilie 1366, Nicolae fiul lui Cândea, pentru serviciile făcute regelui Ludovic I, este recompensat şi ridicat (împreună cu fraţii lui) la rangul de nobil al regatului, iar „moşia Lupşa, dimpreună cu satul, le este dăruită ca moşie veşnică nobilitară <<cu titlul de nouă danie (titluo sue nove donacionis)>>”. Un alt document ne spune că „Naghlwpsa” şi „Kislwpsa” erau în anul 1508 în posesia familiilor Lupşa şi Kende (adică Cândea).

Cnezatul s-a transformat în domeniul feudal sub Ludovic I (1366). Dreptul de proprietate asupra moşiei Cândea, a familiei acesteia, şi a urmaşilor, a trecut asupra altor familii de grofi până în anul 1866, când lupşenii cumpără aceste moşii de la familia unui nobil.

Se spune că reşedinţa familiei Cândea a fost pe „Dâmbul Iobagului”, astăzi numit „Dâmbul Baştii”, în centrul comunei la 300 m de biserica – monument. De altfel Dariu Pop nota: „La Lupşa se vorbeşte insistent despre aşa numita cetate a lui Cândea”, atestată şi de bătrânii locului, care îşi mai aduc aminte de poarta cetăţii, precum şi de subteranele ei.

 

 

11.04.2017