Povestea mocanilor din Apuseni, oameni care se strigă „tu“ şi „mă“. Cum au ajuns să formeze o comunitate numeroasă crescând vite

Povestea mocanilor din Apuseni, oameni care se strigă „tu“ şi „mă“. Cum au ajuns să formeze o comunitate numeroasă crescând vite
FOTO:


Pe lângă celebra populaţie a moţilor, Munţii Apuseni cuprind şi o altă categorie de oameni denumiţi popular „mocani”. Sunt întâlniţi sub această denumire în mai multe zone ale ţării, dar în Apuseni au format un grup distinct care s-a delimitat în timp din multe puncte de vedere faţă de „moţi”. „Centrele” de odinoară ale acestei mocănimi sunt satele Lupşa şi Sălciua, unde aurul se exploata direct din apa râului. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Uriaşi, vâlve şi zmei: râul Ampoi şi munţii din jurul Zlatnei, în pove... Dacă în alte zone ale ţării mocanii sunt cunoscuţi ca oieri, în Apuseni, proximitatea resurselor minerale şi relieful tipic a făcut ca aceştia să fie mai degrabă crescători de vite. Mocănimea văii Arieşului se extinde la nord pe cursurile râurilor afluente ale Arieşului, în special pe valea râului Poşaga (valea Poşăgii) cuprinzând zona din jurul comunei Mărişel, aflată pe teritoriul judeţului Cluj, loc tradiţional de întâlnire estivală a mocanilor. De asemenea, un alt grup de mocani cuprinde zona Ampoi-Întregalde, situată, ca şi mocănimea Văii Arieşului, tot pe teritoriul judeţului Alba.   Zona este alcătuită din mai multe subzone: a Munţilor Trascău, a Albei şi Ampoiului, situată pe cursul mijlociu al Văii Arieşului, între Baia de Arieş la apus şi Buru la răsărit, o zonă izolată, păstrătoare de elemente etnografice arhaice. Mocanii de regiune sunt legaţi locului, spre deosebire de moţi, care erau „pe drum”, adică călătoreau pentru a-şi vinde produsele de lemn.  Tipice pentru aceasta zona etnografică sunt şurile acoperite cu paie sau şindrila, monumentale prin înălţimea acoperişului sau grajdurile mari de bârne, acoperite cu paie. Uneori construcţiile sunt ridicate pe un soclu de lespezi de piatră. Satele mocanimii Ampoiului sunt atestate ca fiind cele mai vechi din zonă.   Limitele geografice ale teritoriului locuit de mocani   Autorul Ioan Rusu Abrudeanu „fixa” în 1928 limitele geografice ale teritoriului locuit de mocanii zonei colinare a Munţilor Apuseni după cum urmează: ”Ei sunt resfiraţi pe teritoriul care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoiţa, apoi dela Detunata spre Răsărit şi Sud până la Cheile Râmeţului şi Întregalde, iar de altă parte dela Lupşa pe Arieş în jos până la Baru şi muntele Bedeleului, ca şi întreaga populaţie de pe Valea Ierii până la muntele Dobrin. Acest minunat corolar al Munţilor Apuseni înconjura dinspre sud şi est ţinutul propriu zis al Moţilor, făcând serviciul de avangardă a cetăţii, în care s-au zămislit toate acţiunile revolutionare în scopul de a ajunge la o viaţă mai omenească şi la libertatea naţională dorită de toţi Românii din Ardeal.  În timpul revoluţiei din 1848 dintre români şi unguri, aici în acest ţinut s-au refugiat femeile şi copii românilor, căci numai aici duşmanul nu cuteza să pătrundă, pentru că cunoştea din auzite tăria locului şi arta strategică a mocanului”. Mocanii, în decursul istoriei, au trăit în întregime aceleaşi suferinţe de ”viaţă amară, asuprită şi iobagă şi care a luat parte la toate mişcările revoluţionare ale moţilor”. Între cele două categorii de oameni au existat şi există în continuare multe asemănări, dar şi deosebiri.      „Mocanii şi chiar moţii nu cunosc cuvântul dumneata; ei întotdeauna folosesc numai cuvântul tu. Copiii zic părinţilor „tu” şi „mă” şi tot aşa sunt intitulaţi şi bătrânii de către cei mai tineri, căci muntenii ei între ei, de la mic şi până la mare, nu se intituleaza altfel decât cu tu. Faţă cu străinii sau cu cărturarii pantalonari din sat, care se pretind a fi purtătorii civilizaţiei moderne, precum sunt notarii şi subnotarii comunali, împinşi de bunul simţ ca să le dea onoarea cuvenită, ei se adresează într-un cuvânt: tu-dumneata. Mocanii, spre deosebire de moţi, sunt oameni mai deschişi la suflet şi mai sinceri. Este foarte mare asemănare între haina lor alba ca zăpada şi conştiinţa lor cu mai puţine dedesupturi neîncrezătoare decat sufletul pururi îndoielnic al Moţului propriu zis. Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul. Oameni robuşti, cei mai mulţi înalţi şi bine închegaţi la trup, cu culoarea părului castanie ori blonzi, dar foarte puţini bruni”, afirmă Ioan Rusu Abrudeanu în cartea ”Moţii - calvarul unui popor eroic dar nedreptaţit”. Scriitorul a găsit asemănări şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea: haine albe de lână, laibăr de bumbac, colţoni de lână, vechea ţundră, cojocul, şerparul, cămăşile albe etc.   Casele şi ocupaţia specifice mocanilor   „Mocanii mai au două manifestări de viaţă, cari le sunt commune numai lor, dintre locuitorii Munţilor Apuseni, şi prin cari se deosebesc fundamental de moţi. Felul construcţiei caselor, grajdurilor şi ocupaţia lor economică, care e exclusiv creşterea vitelor. Toţi mocanii îşi construiesc casele după un tip deosebit. Casa se face din lemn. În trecut acest lemn de casă era de fag, ori de brad. Azi fagul este abandonat aproape complect şi înlocuit cu bârnele de brad fasonate. Casele mai inainte se acopereau numai cu paie, azi găsim şi acoperişe de şindrilă, în unele cazuri ţiglă. Nu lipseşte de la casa ţăranului mocan târnaţul (coridorul), apoi tinda casei, unde se face şi păstrează focul vestalelor romane. Pentru vite şi nutreţ, Mocanii au edificii de lemn, făcute pe câmp în mijlocul miriştei, ori a ratului din faţă sau din doştina”, afirmă scriitorul Ion Rusu Abrudeanu.   Ocupaţia principală ca ramură de agricultură a mocanilor a fost creşterea vitelor şi oieritul. Vitele mocanilor aveau foarte mare asemănare cu cele ale locuitorilor de munte din Muntenia. Ţineau nişte vite mici, sure şi cenuşii. În timp însă, rasa vitelor mocanilor a devenit superioară. Locuitorilor din Munţii Apuseni li s-a impus prin lege cumpărarea de către comune a vitelor de prăsilă de rasa Pinzgau sau “şvaiţere”, cum erau numite de către oamenii simpli.     ”La început poporul a privit cu ochi răi aceste dispoziţii şi inovaţiuni ale organelor de stat, dară nu peste mult timp realitatea îi convinse îndeajuns de foloasele pe cari în primul loc proprietarii de vite le trag dupa munca lor, dacă duc la vestitele târguri din Câmpeni, Aiud, Alba Iulia, Teiuş, boi de rasă şi vaci căutate pentru rezistenţa şi laptele lor. Nu sunt nici douazeci de ani ani de când în târgurile de ţară amintite aveau mare căutare boii mocanilor în ochii comercianţilor de vite din Viena, Praga, Berlin etc. Se plătea pentru câte o păreche de boi cate 600-900 lei aur. Oieritul formează pentru viaţa Mocanilor o ramură principală de economie, dar care, iî contrast cu obiceiul populaţiei din jurul Sibiului (aşa numiţii mărgineni), este condusă nu de bărbaţi, ci de femei. Astfel că oile Mocanilor, iarna cu vara, dar mai ales vara, sunt îngrijite numai de femei. În luna Mai sătenii pleacă din sat la munte. Aci aduce bărbatul aşa numitul staul al oilor şi începe preţ de 2-3 luni viaţa de colibă a celor încredinţaţi cu grija şi păstorirea vitelor”, astfel sunt descrise activităţile mocanilor în cartea menţionată.   În concluzie, scriitorul Ion Rusu Abrudeanu, consideră că ”mocanii fac parte din teritoriul geografic al Munţilor Apuseni, au luat parte la toate mişcările trecutului şi trăiesc în împrejurările unei vieţi identice cu a Moţilor, căci sunt legaţi de acelaşi pământ, pe care îl stăpânesc din cele mai vechi timpuri”. 

Citeste mai mult: adev.ro/nvo5ey