Lupșenii în istorie

Lupșenii în istorie

Lupşenii au avut o contribuţie masivă atât la răscoala din 1784, cât şi la revoluţia din 1848 şi la susţinerea acţiunii de solidaritate cu mişcarea memorandistă din 1894. La 23 aprilie 1894, în preajma deschiderii procesului de la Cluj, „poporul român” din Valea Lupşei trimitea inculpaţilor o entuziastă telegramă din care cităm: „Ne grăbim a striga în faţa lumii întregi că una suntem cu voi în simţăminte, în gînduri şi în aspiraţiuni. Procesul ce vi s-a făcut vouă, nouă ni s-a făcut ... Inimile noastre cu voi sînt şi vor rămîne pînă la ultima suflare”.

În răscoala de la 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, lupșenii au fost chemați la luptă de însuși Cloșca, în 8 noiembrie, care le-a vorbit de pe o movilă în Lunca Arieșului și care, împreună cu o ceată de lupșeni, a făcut o incursiune în Baia de Arieș. În aceeași zi ajunge și Horea în  Mușca unde, a doua zi, se alege un căpitan în persoana lui Toma Petruța și căprarii Demia  Ignat, Macavei Petruța și Gavrilă Vasii a lui Gheorghe. Meșterii fierari din Lupșa au făcut arme, în special lănci, pentru răsculați. În Lupșa și Baia de Arieș s-a format a doua tabără de țărani sub conducerea lui Cloșca. În 29 noiembrie, maiorul Dolcinengo este învins între Lupșa și Bistra. Tot în 29 noiembrie, la Valea Vinții, a fost ucis locotenentul Mesterhazi și alți 6 soldați. În 30 ianuarie 1785, a fost prins Crișan în hotarul Lupșei. Din Lupșa au fost prinși 15 fruntași ai răscoalei. Printre condamnații în procesul participanților la răscoală s-au aflat Ion și Ștefan Ispas din Lupșa. Lui Ștefan Ispas i-a fost tăiată mai întâi mâna dreaptă și apoi capul, care a fost pus în țeapă, iar trupul pe roată.

Lupșenii au participat la revoluția de la 1848 - 1849 printr-o  intensă activitate de pregătire a revoluţiei, sub conducerea lui Avram Iancu, aducându-și aportul de jertfe. Maria Horga din satul Muşca povestea: "Când or vinit honvezii în satele noastre de la munte, or pustiit totul în calea lor. Oamenii fugeau pe unde puteau şi îşi ascundeau ce aveau în pădure şi prin te miri ce mnezuini. … în Muşca or pustiit tot ce le-o stat în cale, ca tătarii, or luat femei, copii, bătrâni şi i-or dus şi i-or omorât. Îl cutau peste tot pe Iancu".

Astfel, Ioan Bota din Mușca a căzut în 2 septembrie 1848 la Turda, Dimitrie Sârbu și Ioan Alb  au căzut în luptele de la Lita Ungurească, Mihăilă Petruț din Mușca a căzut la Drumbeu, Nicolae Sabău, Ilie Goșa Curtu și Gavrilă Petruț s-au jerfit luptând la Meseșu-Huiedin, iar Oprea Toader și Ionuț Luca, ambii din Mușca, au murit în zona Roșiei Montane. Pe lângă cei căzuți, au rămas mulți răniți și mutilați pe viață producându-se totodată și  multe pierderi materiale.

În timpul luptelor de la 1849, Localitatea Lupşa, era considerată de maghiari un punct la care trebuie ajuns şi ocupat cu orice preţ, căci de aici se deschideau posibilităţi de atac direct asupra Abrudului şi Cîmpeniului, iar Iancu îşi asigura de aici un mare număr de luptători. Cert  este faptul că între lăncerii lui Iancu se aflau lupşenii şi muşcanii, că îi găsim în lupte şi înainte şi după această perioadă.

De-a lungul secolelor, datorită aşezării comunei şi bogăţiilor ei, au avut loc o serie de conflicte, controverse şi dispute cu vecinii apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Comuna a reuşit în cele din urmă să se dezvolte economic şi social, ajungând după 1700 între cele mai mari aşezări din sectorul răsăritean al Munţilor Apuseni. Ea păstrează în tradiţie evocându-le vitejia, numele câtorva conducători de cete, ,,glotaşi”, sub comănduirea lui Avram Iancu: Ciobu din satul Hădărău şi Băbuţiu din satul Mărgaia susţinuţi de Pătru lui Măghiran din Muşca şi Ioan din Valea Lupşii care au purtat o confruntare crâncenă cu honvezii maghiari.

Revoluția le-a adus și lupșenilor moarte, frică și foamete, viețile oamenilor fiind răvășite. Trăiau greu în acele timpuri, şi tot greu îşi vor duce traiul şi peste un secol. Deşi luptele din anii revoluţiei au fost grele, pline de jertfe, liniştea, mai ales în munţi, nu s-a instalat pe deplin moţii între care şi lupşenii, plătind greu tribut de sânge. Locuitorii au dovedit însă o atitudine din ce în ce mai combativă, păşunile şi pădurile reprezentau o importanţă vitală pentru ei. Oamenii au fost organizaţi într-o prefectură ,,Auraria Gemina” în frunte cu Avram Iancu, alături de care erau alţi vrednici prefecţi. Aici în munţi s-a creat un lucru de o însemnătate deoebită: organizarea unei administraţii populare, cea dintâi în această formă de istorie a Transilvaniei.