Avram Iancu

Avram Iancu

Evenimentele din 1848 nu se pot înţelege în întreaga lor semnificaţie fără Avram Iancu care rămâne eroul Apusenilor şi nu va reuşi nimeni să-i ia locul în sufletul şi în mentalul oamenilor. Iancu avea mai multe gazde, însă nu rata niciodată târgurile mari de la Lupșa, când ajungea aici  trăgea în gazdă la Oprişa Mihăilă. Se aşeza la o masă cioplită din lemn de păr. Mihăilă povestea despre Avram Iancu cu lacrimi în ochi.

Uneori Iancu venea pe Muntele Mare unde erau mormintele oamenilor săi morţi în revoluţie. Stătea aici mai multe zile în genunchi, săruta ţărâna mormintelor, îşi cerea iertare şi vorbea cu morţii. Se întorcea în sat trist şi abătut, lua fluierul şi cânta cu jale de ţi se rupea inima.

Oamenii îi respectau durerea, nu-i puneau întrebări, îl omeneau cu ce aveau. Era un amestec de sentimente în comportarea lor: respect, milă şi duioşie pentru cel care avea o soartă aşa de nefericită şi care se irosise fizic şi mintal încercând să obţină un trai mai bun pentru moţii lui. Nu îndrăzneau să-i răscolească nefericirea, aveau o delicateţe deosebită în respectul pentru Iancu.

Când venea la Lupşa, la prietenul lui, se aşeza pe pietroiul de la poartă. Nu vorbea cu nimeni decât cu acesta. După câteva păhăruţe de vinars de cireaşă, Iancu îşi dezlega limba. Spunea: „Mai bine mi-ar odihnii oasele între ăi de pe Muntele Mare, că nu de moarte mi-a fost mie frică, ci de năcazul şi truda poporului acesta şi de nedreptatea ce i se face. Şi de aia mă doare sufletul, că suferinţa neamului ăstuia se trage de la oameni ca şi noi, şi-o mai trece o sută de ani şi-o mai cură sânge cât apa pă râu, atât va mai suferi poporul nostru până ce o ajunge la dreptatea cea adevărată”.   

Desfiinţarea iobăgiei a devenit astfel pentru toţi locuitorii văii Arieşului, ca şi pentru toţi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, o dorinţă şi totodată o necesitate dintre cele mai aprige; a făcut ca la 1848 arieşenii să ridice din nou coasele sub steagul lui Avram Iancu, aşa cum la 1784 o făcuseră sub comanda lui Horia. Singuri, moţii din Apuseni, conduşi de prefecţii locali avându-l în frunte pe ,,craiul munţilor”, s-au dovedit în măsură să întâmpine adversarul cu un ,,veritabil război naţional”. Deşi duceau un adevărat război ,,de exterminare” împotriva românilor, trupele maghiare invadatoare au suferit drastice înfrângeri.

Dupa 1848, lupșenii au fost foarte activi în lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, participând prin reprezentanții lor la  diverse evenimente. Avocatul Matei Nicola din Abrud, fost luptător pașoptist, a fost candidatul ales al lupșenilor în campania electorală din 1863 pentru Dieta Transilvaniei. 

Lupșenii s-au solidarizat cu memorandiștii prin manifestații și telegrame de susținere, precum cea a locuitorilor din Valea Lupșii și Hădărău. În Primul Război mondial, și-au dat viața 196 eroi din satele comunei Lupșa. În cinstea acestora s-a  ridicat o troiță în fața mănăstirii 

ctitorite de Ladislau Cândea, iar în 1935, sculptorul S. Răutuțiu, a cioplit în granit și marmură un alt monument, în centrul comunei.

Imediat după război, lupșenii  au ales un Consiliu național local în frunte cu Vasile Șpan în calitate de președinte, Alexandru Hațegan - ,,notar al consiliuluiˮ, Andrei Candrea, Vasile Crișan, George Giurgiul, Sebastian Ciapa, Diomid Bedelean, Panfiliu Giurgiu, Petru Sabău, Octavian Giurgiu, Ioan Șpan, Nicolae Ciapa, Vasile Coc și Dumitru Petruța - membri. Iar la Șasa-Vința consiliu național local în frunte cu Victor Bârsan - președinte, Mihăila Cioica - notar, Răbulea Niculae, Dumitru Dumitraș, Nicolae Cioica și George Giurgiu, membri. Acestea au fost subordonate direct Consiliului Național Român Central din Arad.

Vestea convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a umplut de bucurie inimile lupșenilor, care se pregătesc febril pentru a-și trimite reprezentanții ce urmau să le exprime totala adeziune la mărețul act ce urma să consfințească împlinirea visului de aur al românilor, al neamului nostru. Adunarea s-a ținut în curtea comună a școlii și bisericii. S-a ales comitetul de acțiune numit ,,comitetul bărbațilorˮ format din Vasile Șpan - președinte, Alexandru Hațegan, Andreiu Candrea, Sebastian Ciapa, Diomid Bedelean-învățător în satul Hădărău, Corcheș Vasile, Coriolan Sabău, Coc Vasile-Căiuțu, Coc Sabin, Goșa Octavian, Petru Sabău, Giurgiu Pamfil, Andreș Vasile, George Giurgiul, Vasile Crișan, Vasile Goia și Nicolau Ciapa. Tot atunci, lupșencele au hotărât, pe loc, să acționeze și ele constituindu-și un ,,comitet al femeilorˮ care a luat inițiativa să confecționeze un steag tricolor mare. Întruniți din nou în 27 noiembrie 1918, lupșenii au compus declarația de unire, pe care au semnat-o 212 persoane, în numele tuturor locuitorilor și au stabilit ultimele măsuri pentru plecare. În următoarea zi, dimineața, pornesc spre Alba Iulia să ducă declarația de unire, 52 de delegați în frunte cu membrii consiliului național local și steagul tricolor confecționat de comitetul femeilor lupșence.