Duminica este zi de odihnă, dar și prilej de distracție pentru locuitorii comunei. În această, zi se arvonea un muzicant și se face un joc colectiv. Fetele și nevestele stau pe margine și așteaptă să fie chemate de către feciori, care le strigă pe nume. Dacă le strigă un fecior care nu le place, oricine ar fi, fata este obligată să joace. 

Munca în clacă era un prilej pentru consăteni să își poată lucra și ei lucrul. Ea se făcea în special în zilele de sărbătoare sau duminica.

Venirea pe lume a noului născut este primită cu multă bucurie de către familie. Moașa – obstetricianul și pediatrul de altădată, era cea care asista nașterea și căreia ii revenea obligația integrării noului născut în familie și în comunitatea sătească. Moașa recurgea la diferite descântece cu caracter preventiv sau curativ, urmate de anumite ”leacuri” doar de ea știute, care aveau menirea de a-l feri pe nou-născut de moarte sau boli.

Soarta copilului putea fi influențată apoi cu ocazia primelor scăldări, când în baie se punea un ban de argint (pentru a fi bogat) sau flori. Copilul era apoi ridicat în sus, să crească cât casa, se ducea la fereastră – și pe urmă se prezenta tatălui. Pentru a cânta frumos, se dă copilului să bea apă de pe limbă de clopot, pentru a fi apărat de duhurile rele, care ar putea schimba copilul cu altul atunci când este singur, se pune un cuțit sau o carte de rugăciuni. Pentru a dezvolta anumite aptitudini, la fete se punea în mână un ac cu ață, furcă cu fuior etc., iar la băieți coasa, toporul, dar și creion și hârtie, ca să devină cărturar. Vizitatorii îi lăsau în leagăn, la plecare, un bănuț ca să nu ii ducă somnul. Mama avea grijă să nu ii dea sa sugă prima dată din sânul stâng, ca să nu fie în viață stângaci (neîndemânatic).

Toate aceste obiceiuri se făceau până la botezul copilului, după care se considera în afara oricărui pericol de duhurile rele. Botezul era urmat de o petrecere mare, cu daruri pentru copil.

Aceste obiceiuri își pierd treptat din conținutul lor străvechi, iar acum în comună există un dispensar, unde femeile sunt ajutate la naștere de cadre medicale competente. 

Primul pas înainte de căsătorie este pețitul fetei, care nu poate avea loc în orice zi, ci doar joia sau duminica. În casa fetei merg părinții viitorului mire sau o rudă a sa și mirele. Ei nu spun direct de ce au venit, ci spun că urmăresc o căprioară, care a intrat în casa aceasta și că împăratul se ofilește de dor după ea, de aceea au venit să se învoiască să lase căprioara să fie dusă la curtea împăratului. Se târguiesc, în timp ce musafirii sunt serviți cu vinars de prune și plăcinte gustoase, după care se discută zestre fetei și a băiatului. Dacă vor ajunge la un acord, se stabilește data nunții, care trebuie sa fie neapărat în fâșang și nu în post. Nuntașii sunt chemați de către miri. Mireasa își cheamă 4 sau 6 surori de mireasă, iar mirele își cheamă 2 vifeli și 2 stegari, cei mai apropiați prieteni. Nunta este condusă de un vornic, iar mâncare este făcută de  socăciță (bucătăresă). Mirii își aleg fiecare câte o pereche de nași, care le vor fi părinți spirituali și le vor boteza copiii.

În ziua stabilită a nunții, la casa mirelui se adună stegarii ce poartă steagul, un brad împodobit cu panglici de hârtie colorată, flori de hârtie și năframe colorate și clopote – vifelii și rude ale mirelui și miresei. Alaiul pleacă spre casele nașilor, iar apoi spre mireasă. În timpul acesta, se face gătitul miresei de către surorile de mireasă și, eventual, una sau două femei mai bătrâne. Toată lumea poartă costume tradiționale românești, dansează și se încep strigăturile și chiuiturile.

Cununia este oficiată de către un preot. La ieșirea din biserică, mirele și mireasa trebuie să tragă de frânghia de la clopot, ca să le vorbească copiii. La întoarcere, o femeie îi așteaptă și îi stropește cu apă curată cu un mănunchi de busuioc și aruncă grâu peste ei, pentru bogăția și curățenia tinerilor căsătoriți și pentru belșug.

Se așează la masă, iar după servirea mesei, oamenii cinstesc. Mirii se ridică de la masă și merg de se spală la rădăcina unui pom tânăr, roditor, să rodească ca pomul și se șterg cu un prosop curat. Urmează jocul miresei, când își ia rămas bun de la prietene și intră în rândul nevestelor. La miezul nopții are loc învălirea miresei, care de atunci se numește nevastă nouă, cu o năframă neagră mare, cusută. Primul care o joacă acum este mirele, iar apoi și alți nuntași, iar nunta continuă până în zori de zi.

Deși nu se mai respectă întocmai ceremonialul de nuntă, nunta la sat este în continuare un adevărat spectacol și o plăcere, atât pentru participanți, cât și pentru privitori. 

Înmormântarea, care este precedată de un ceremonial funerar, este deschisă participării întregii colectivități a satului, care, astfel, ia parte la durerea familiei. Respectându-se tradiția, după ce moare un om, în casă se întorc oglinzile cu fața la perete, ceasul al fel, iar femeile poartă năframă neagră, fetele își despletesc părul și se leagă la cap cu năframă neagra, iar bărbații nu-și mai rad barba până după înmormântare, iar apoi încep ritualurile cu caracter magic sau rosturile practice pe care trebuie să le facă familia.

Mortul este ras, spălat și pieptănat, iar apoi îmbrăcat cu haine curate, pregătite din timp și îngrijite. Fetele tinere sunt îmbrăcate în mirese, iar flăcăii în mire, iar la cap, pe lângă cruce, li se mai punea și sulița, un brad tânăr și înalt din pădure, împodobit ca de nuntă. În mâna mortului se pune un bănuț ”cu care să-și plătească vămile”.

În comuna Lupșa nu se obișnuiește, ca în alte părți, să se angajeze bocitoare, jelirea mortului se face numai de către familie și cei apropiați. Cei veniți să privegheze mortul fac jocuri distractive, spun povești, joacă cărți, mănâncă și beau, discută despre treburile curente oamenilor și comunității. Rostul petrecerilor este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze, ci marchează momentul despărțirii de cel mort, este ultima petrecere a celor vii cu cel mort.

Înmormântarea are loc a treia zi, după masa. După ce este scos mortul din casa, în urma lui se închide ușa și se aruncă în ea cu oala de pământ în care a fost spălat, pentru a nu mai lua cu el pe nimeni din casă. 

Înmormântarea, care este precedată de un ceremonial funerar, este deschisă participării întregii colectivități a satului, care, astfel, ia parte la durerea familiei. Respectându-se tradiția, după ce moare un om, în casă se întorc oglinzile cu fața la perete, ceasul al fel, iar femeile poartă năframă neagră, fetele își despletesc părul și se leagă la cap cu năframă neagra, iar bărbații nu-și mai rad barba până după înmormântare, iar apoi încep ritualurile cu caracter magic sau rosturile practice pe care trebuie să le facă familia.

Mortul este ras, spălat și pieptănat, iar apoi îmbrăcat cu haine curate, pregătite din timp și îngrijite. Fetele tinere sunt îmbrăcate în mirese, iar flăcăii în mire, iar la cap, pe lângă cruce, li se mai punea și sulița, un brad tânăr și înalt din pădure, împodobit ca de nuntă. În mâna mortului se pune un bănuț ”cu care să-și plătească vămile”.

În comuna Lupșa nu se obișnuiește, ca în alte părți, să se angajeze bocitoare, jelirea mortului se face numai de către familie și cei apropiați. Cei veniți să privegheze mortul fac jocuri distractive, spun povești, joacă cărți, mănâncă și beau, discută despre treburile curente oamenilor și comunității. Rostul petrecerilor este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze, ci marchează momentul despărțirii de cel mort, este ultima petrecere a celor vii cu cel mort.

Înmormântarea are loc a treia zi, după masa. După ce este scos mortul din casa, în urma lui se închide ușa și se aruncă în ea cu oala de pământ în care a fost spălat, pentru a nu mai lua cu el pe nimeni din casă. 

Înmormântarea, care este precedată de un ceremonial funerar, este deschisă participării întregii colectivități a satului, care, astfel, ia parte la durerea familiei. Respectându-se tradiția, după ce moare un om, în casă se întorc oglinzile cu fața la perete, ceasul al fel, iar femeile poartă năframă neagră, fetele își despletesc părul și se leagă la cap cu năframă neagra, iar bărbații nu-și mai rad barba până după înmormântare, iar apoi încep ritualurile cu caracter magic sau rosturile practice pe care trebuie să le facă familia.

Mortul este ras, spălat și pieptănat, iar apoi îmbrăcat cu haine curate, pregătite din timp și îngrijite. Fetele tinere sunt îmbrăcate în mirese, iar flăcăii în mire, iar la cap, pe lângă cruce, li se mai punea și sulița, un brad tânăr și înalt din pădure, împodobit ca de nuntă. În mâna mortului se pune un bănuț ”cu care să-și plătească vămile”.

În comuna Lupșa nu se obișnuiește, ca în alte părți, să se angajeze bocitoare, jelirea mortului se face numai de către familie și cei apropiați. Cei veniți să privegheze mortul fac jocuri distractive, spun povești, joacă cărți, mănâncă și beau, discută despre treburile curente oamenilor și comunității. Rostul petrecerilor este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze, ci marchează momentul despărțirii de cel mort, este ultima petrecere a celor vii cu cel mort.

Înmormântarea are loc a treia zi, după masa. După ce este scos mortul din casa, în urma lui se închide ușa și se aruncă în ea cu oala de pământ în care a fost spălat, pentru a nu mai lua cu el pe nimeni din casă. 

Șezătoarea se ținea la o casa tot postul Crăciunului, când se torcea cânepa, pe urmă lâna. Pe lângă fete și neveste , mai participau și feciori și chiar bărbați însurați, care aveau neveste în șezătoare. Ei veneau cu fluierul și cântau fetelor până torceau, se puneau basme și legende. Dacă o fată scăpa fusul pe jos, trebuia să dea un sărut feciorului care îl ridica.

 În toate zonele, șezătorile au jucat un rol important în închegarea relațiilor și menținerea sentimentului de colectivitate al membrilor satului, era un prilej de a se transmite și prelua tradiția.